Fram era numai un urs alb, însă un urs adesea mai omenos decât unii oameni. Aceasta nu i-o iertau nici urșii, nu o înțelegeau nici mulți oameni.Toată lumea, cu mic, cu mare, se bulucește la reprezentațiile Circului Struțki, vrând să-l vadă pe Fram, ursul polar. Or fi bune și celelalte numere cu tigri, maimuțe și clovni, dar tot Fram e răsfățatul publicului. Ghiduș, blând și deștept, mergând pe bicicletă și boxând sau împărțind bomboane copiilor, îi cucerește pe spectatori și circul întreg răsună de strigătele lor: „Vrem Fram! Vrem Fram! Vrem Fram!“ Într-o seară, ursul iese în uralele publicului, se așază în mijlocul scenei și își pune capul în mâini. Nu știe ce se petrece cu el și ce l-a apucat, dar știe că de la o vreme are un vis care nu-i dă pace: vede în somn întinderi nesfârșite de gheață, cerul cu aurora boreală, sloiuri plutitoare, un urs alb care-l cheamă la el... Și chemarea aceea e mai puternică decât toate râsetele pe care le stârnește cu giumbușlucurile lui. „Am bătut galerii de imagini în lung și în lat: am căutat costume de circ și afișe, sănii, ghețari, am urmărit drumul lui Nansen, străzi din vechiul București, caravane de circ: m-am întors în trecut ca să pot reda cât mai bine pentru cititorii de azi cele două lumi ale lui Fram. De la galbenul-ocru strălucitor al lumii circului, la albastrul-gri rece al nordului, imaginile și-au făcut apariția firesc, deodată cu textul. Fram se transformă odată cu povestea, căutându-și locul, fiind urs și om în același timp fără a-și pierde credibilitatea. Nu te întâlnești foarte des cu așa o carte.“ Dan Ungureanu