E ora de culcare, dar ursulețul e morocănos și nici gând să-l pupe pe tăticul. Mămica primește totuși un pupic, pe furiș. Tăticul e răbdător și jucăuș – îi cere un pupic lung-lung de girafă, unul cu dungi și mârâieli de tigrișor, un pupic poznaș și gâdilicios de maimuțică sau măcar un pupic mic și mustăcios de șoricel. „Ba nu!”, strigă de fiecare dată ursulețul, „Pentru tătic, nici de șoricel n-am pupic!” Dar ușor-ușor, îmbufnarea lui se preface în zâmbet, apoi în râs și, în cele din urmă, tăticul primește un pupic și o îmbrățișare.